miercuri, 5 octombrie 2011

Nu pot să cred!

4
Toate lucrurile astea s-au întamplat cu mulţi … cu muuulţi ani în urmă, nici nu vreau să mă mai gândesc câţi. Eram elevă la un liceu destul de bun, de fapt singurul dintr-un orăşel cam uitat de lume. La liceul unde învăţam venise un profesor nou de limba şi literatura română, un tinerel drăguţ şi manierat, de care toate fetele ne îndrăgostisem pe dată.

Am zis toate? Poate nu toate, dar eu, cu siguranţă.

Ei, acu’ să nu vă închipuiţi cine ştie ce. M-am îndrăgostit aşa ... metafizic. De fapt, mă îndrăgostisem de un întreg univers dominat de acest profesor. Şi, fiindcă era profesor de literatură, mă îndrăgostisem, iremediabil, de literatură. De literatura bună. Şi nu mi-am trădat această dragoste niciodată, iar pentru asta îi sunt îndatorată prefesorului de literatură.

Avea omul ăsta ceva deosebit, ceva cu totul deosebit. Avea ... har. Era, fără discuţie, un om cu har.

Ne punea, adeseori, să inventăm „procese literare”. Să intrăm, adică, în pielea personajelor, să le explicăm gesturile, să le motivăm acţiunile. Analizam complex aceste personaje, învătam să le vedem şi părţile bune, luminoase, dar şi cele întunecoase. Şi ... ne învăţa să facem analogii, să comparăm situaţiile, să argumentăm ... era, pur şi simplu, fascinant. Şi, ce este mai important, ne-a învăţat să citim. Am citit enorm în perioada liceului, fiindcă – nu-i aşa? – nu mă puteam face de râs ... deşi era destul de „darnic” la note, şi nu cred că a fost vreun coleg care să fi avut probleme de corijenţă, sau aşa ceva ... erau şi alte vremuri.

Trebuie să recunosc: programa şi manualul erau, pentru profesorul nostru, doar un pretext, sau poate nici atât. El ... avea un stil propriu. Ştiu că vorbeam, de exemplu, de Rebreanu şi, la un moment dat a zis: „Gata, vorbim de Reymont”. Eu nu auzisem nimic de Reymont. De fapt, cine auzise? Dar, ne-am aruncat cu toatele să citim, care „Ţăranii”, care „Comedianta” ... că alte titluri nu a găsit nimeni. Şi unele nu am putut găsi nimic, ce era să citim? „Citiţi Vilde”, ne-a zis profesorul ... ăsta cine-o mai fi. Am devorat şi „Războiul din Mahtra”, şi cu „Ţăranii” într-o mână, cu „Războiul ...” în cealaltă şi cu toate cărţile lui Rebreanu în faţă, ne-am pus să discutăm, să analizăm, să justificăm ...

Terminasem liceul, eram, cred, în anul trei de facultate, când, revenind în târgul meu natal, am auzit o veste îngrozitoare: fostul meu profesor îşi dăduse demisia şi plecase şi din oraş ... nu ştiu unde. Şi asta pentru că avusese un scandal urât, cică se luase de o elevă. Nu, nu, nu! Eu îl cunoscusem bine, foarte bine, era un om cu vocaţie, un om care îşi iubea, într-adevăr, meseria şi căruia nu îi stătea capul la altele. Avea şi o familie, avea şi un copil ... mă rog, nu asta contează. Contează faptul că a fost acuzat de nişte lucruri şi nu a putut să se apere ... sau nu a vrut, nu ştiu. Eu nu cred nimic, nu am crezut nici atunci şi nu cred nici acum.

Cred - asta e părerea mea – cred că, prin ceva, a deranjat pe cineva. Prin ce a deranjat? Habar nu am. Poate pentru faptul că îndrăznea să fie altfel, să fie nonconformist ... dar eu tocmai pentru nonconformismul ăsta l-am iubit şi îl iubesc, pentru faptul că m-a făcut să citesc şi, mai ales, să gândesc. Atunci am înţeles , pe viu, cât de uşor poate fi distrusă o viaţă de om: îi pui în cârcă o porcărie în faţa căreia nu poate face nimic, şi gata!

Şi .... cred că ştia. Ştia dinainte ce avea să i se întâmple. Ştiu asta, vedeam asta, din strălucirea ochilor atunci când vorbea de Victor Petrini, sau de Ivan Denisovici. Ştia. Dar era senin, împăcat. Avea o misiune şi şi-o îndeplinea. Dacă ar fi făcut altceva, ar fi fost ca toţi ceilalţi: cenuşiu, constipat, uniform. Dar, nu, nu a fost aşa.
Habar nu am ce s-a mai întâmplat, apoi, cu fostul meu profesor. Am auzit – nu e nimic sigur – că ar fi emigrat. Unde, când, nu ştiu. Într-o zi, l-am căutat, fără niciun rezultat, pe o grămadă de situri şi reţele sociale. Nu este, parca-ar fi intrat în pământ.

Azi – azi este ziua educaţiei – am intrat pe un site pe care îl urmăresc şi am văzut asta. Am zis: NU SE POATE! Nu se poate ca, în secolul XXI, un profesor să fie concediat doar pentru că a exprimat, pe blogul personal, o părere care nu a convenit cuiva. NU POATE FI ADEVĂRAT!

Şi totuşi, este! E un post care, mă rog, ar fi mai îndrăzneţ, dar nu are nimic lubric sau obscen. Fiindcă, dacă accepţem că reprezentarea stilizată a unui penis care e făcut să sugereze un porc e o obscenitate, ar însemna să aruncăm la coş câteva milenii de cultură umană, de exemplu binecunoscutul David al lui Michelangelo, mii de nuduri feminine şi, în general, cam tot ce înseamnă artă. Pentru ca să avem ceva cu adevărat lubric, acel ceva trebuie măcar să sugereze un act sexual. Simţiţi vreo sugestie privind acel porc care seamănă cu un penis? Eu una nu!

Iar celelalte posturi sunt „lacrimă”.

Dar, se vede treaba că i-a căşunat cuiva şi i-a pus profesorului nostru chestia asta în cârcă. Nu se poate aşa ceva! Măcar, cu oarecare timp în urmă, erau mai inteligenţi - sau nu? – pentru că, în faţa unei acuzatii de abuz sexual, e greu. Dar acum? Dăm afară un om pe baza delictului de opinie?

Eu cred că trebuie să facem ceva. Dacă nu putem să facem ceva pentru acest om, măcar să „rostogolim” asta, să se ştie cât de uşor poţi fi dat afară din slujbă într-o ţară ca România.

Vă rog să daţi mai departe aceaste informaţii!

duminică, 11 septembrie 2011

Feminitate creştină?!

4
După cum se cunoaşte, România este una din cele mai religioase ţări din Europa. Conform datelor recensământului din 2002, procentul ateilor (0,04%), al agnosticilor şi non-religioşilor (0,06%), precum şi al persoanelor fără o religie declarată (0,05%) sunt absolut neglijabile. De asemenea, dintre persoanele care se declară religioase, majoritatea covârşitoare se declară creştini, fie ei ortodocşi, romano- şi greco-catolici, protestanţi sau sectari aşa-zis creştini. Minorităţile musulmană, mozaică, hindusă, budistă ş.a.m.d. sunt absolut neglijabile.

În ceea ce priveşte „tăria” sentimentului religios, se presupune că aceasta este mai mare în rândul persoanelor din mediul rural, care păstrează mult mai multe ritualuri decât cei de la oraş, şi au o prezenţă mult mai bună la biserică decât aceştia. Sentimentul religios corelează, de asemenea, cu nivelul educaţiei: persoanele cu mai puţină educaţie sunt mai religioase; cu vârsta: persoanele în vârstă sunt mai religioase; cu sexul: femeile sunt mai credincioase; cu starea materială: săracii sunt mai credincioşi; cu zona geografică: moldovenii şi, în general, cei din zonele mai puţin dezvoltate sunt mai religioşi decât cei din zonele cu o activitate economică mai intensă. Acestea sunt, mai degrabă, percepţii comune decât rezultatul unui studiu cu adevărat ştiinţific, deoarece nu cred că există un instrument adecvat de măsurare a „tăriei” sentimentului religios. Sunt şi opinii contrare, de exemplu acest studiu pretinde că, dimpotrivă, persoanele mai educate sunt mai religioase decât celelalte.

Femeile sunt mai religioase decât bărbaţii? Da, din păcate, aşa se cam văd lucrurile. Femeile sunt văzute, de asemenea, ca „păstrătoarele” şi „transmiţătoarele” spiritului şi sentimentului religios, şi nu bărbaţii. Acest lucru este firesc şi are legătură cu rolul predominant pe care îl au mamele în creşterea şi educarea copiilor, mai cu seamă în copilăria mică, atunci când este inculcat, sau nu, sentimentul religios.

Oricum ar fi, majoritatea covârşitoare a femeilor din România se consideră creştine şi recunosc autoritatea morală a Bibliei.

Există, în special pe internet, nenumărate surse de „spiritualitate creştină”. Majoritatea sunt realizate de persoane cu probleme mentale mai mult decât evidente, cu frustrări profunde, cu refulări dramatice, etc. Când nimeresc, din întâmplare, pe un astfel de site, mă retrag repede. Sunt, însă, şi situri, bloguri zis creştine, dar mai respirabile, realizate de oameni al căror simţ critic nu a fost în totalitate anhilat de absurditatea unor percepte antiumane, al căror creier nu a fost spălat în totalitate. Un astfel de site este şi cel numit Semnele Timpului.

Am găsit, pe acest site, o referinţă cu privire la încercarea unei femei de a se supune, în mod voluntar, „decalogului biblic al feminităţii”, între ale cărui porunci s-ar regăsi următoarele:
1. supunerea faţă de soţ în toate lucrurile,
2. devotamentul faţă de datoriile casei,
3. maternitatea,
4. vestimentaţia modestă,
5. acoperirea capului în timpul rugăciunii,
6. interdicţia de a-şi tunde părul,
7. interdicţia de a-i învăţa pe alţii în cadrul bisericii,
8. interdicţia de a bârfi
9. interdicţia de a avea autoritate asupra unui bărbat.
Ok. Dintr-o lectură, chiar neglijentă, a acestor precepte, e clar că Biblia ne învaţă doar că femeile sunt nişte creaturi de mâna a doua, dacă nu chiar a treia, mai degrabă tolerate, într-o lume a bărbaţilor, decât recunoscute ca parteneri egali. Nu e de mirare, aşadar, că tocmai în societăţile cele mai „religioase” se produc şi cele mai multe abuzuri asupra femeii şi familiei, în general.

Am spus „familie”? Ia să vedem ce spune Sf. Apostol Pavel despre aşa ceva (1 Corinteni : 7):
Cu privire la lucrurile despre care mi-aţi scris, eu cred că este bine ca omul să nu se atingă de femeie.
Totuşi, din pricina curviei, fiecare bărbat să-şi aibă nevasta lui şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei. (...)
Celor neînsuraţi şi văduvelor le spun că este bine pentru ei să rămână ca mine.
Dar, dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească; pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă.
Aha! Deci unicul motiv pentru care oamenii ar trebui să se căsătoarească ar fi acela de a nu „curvi” sau/şi de a nu „arde”. Mda ...

Bine, nici Iisus n-a fost prea însurat. Că a mai (prea)curvit, asta e altceva. Oricum, Iisus merge mai departe cu lecţia lui Pavel, el recomandă chiar destrămarea familiilor, în scopuri „sfinte”, sau de „mântuire”, bineînţeles:
Şi oricine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică. (Corinteni, 19, 29)
Sau:
Isus a răspuns: „Adevărat vă spun că nu este nimeni care să fi lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde pentru Mine şi pentru Evanghelie
şi să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri; iar în veacul viitor, viaţa veşnică. (Marcu, 10, 29-30)
În ceea ce priveşte statutul femeii în Biblie, trecând peste faptul că ea, femeia a fost „zămislită” din „coasta lui Adam” ... mai bine nu.


Nu ştiu şi nu mă interesează cine a născocit scrierea aia numită Biblie, dar, cu siguranţă, după toate canoanele medicale contemporane, o astfel de persoană ar fi internată, fără întârziere, într-un ospiciu. Desconsiderarea femeii în această carte atinge cote inimaginabile, ea poate fi siluită, exploatată, vândută, ucisă, aproape după pofta inimii. În Biblie, femeia nu poate, practic să facă nimic, ea trebuie să rămână „supusă”, indiferent la ce tratament ar fi supusă.

Asta e situaţia în creştinism, şi nici în alte religii nu e mai bine. Deschidem televizorul şi auzim zilnic ştiri despre statutul femeii în islamism, şi ne mirăm, pe bună dreptate: cum e posibil aşa ceva? În societatea islamică, femeia e nimic, absolut nimic, până şi un câine se bucură de mai multe privilegii. În hinduism, la fel, şi în nenumărate alte religii. Dar, acum vorbim de creştinism.

Este meritul societăţilor occidentale, şi, bineînţeles, al femeilor din aceste societăţi, că nu au permis decăderea morală până la limitele la care ar putea fi interpretate textele „sfinte”. Este meritul filosofiilor atee, al iluminismului, şi al curentelor care i-au urmat, că au trezit un sâmbure de conştiinţă umanistă în minţile îmbolnăvite de doctrina misticismului.

Iisus a venit pe lume pentru a „răscumpăra” păcatele cuiva? Poate, nu mă pronunţ. Dar, acel cineva nu a fost, cu siguranţă, o femeie. 

De aceea, a fi femeie şi a fi creştină, e o contradicţie în termeni. Creştinismul şi feminitatea se exclud reciproc. Sau, poate nu e o contradicţie, e o ecuaţie, ceva în genul feminitate + religiozitate = masochism. Dar, fraţilor, masochismul e o boală! Nimeni, niciun om normal nu doreşte să fie batjocorit, umilit, violat, vândut, ucis cu pietre, şi aşa mai departe, ori creştinismul tocmai asta preconizează!

În concluzie: preceptele biblice sunt arbitrare, imorale, inumane şi imposibil de aplicat, în ceea ce priveşte femeia. De fapt, nu doar în ceea ce priveşte femeia, ci în general. Dar, în ceea ce priveşte femeia, încă şi mai mult.

De aceea – socotesc eu – cea dintâi datorie a unei mame este aceea de a-şi feri copilul, în special dacă este fată, de otrava acestor aşa-zise precepte. Femeile, bărbaţii, oamenii în general, se nasc liberi şi fără niciun fel de „datorii” vizavi de nu-ştiu-ce măr, şi alte bazaconii de tipul ăsta. Se nasc liberi, dar, de cele mai multe ori, involuează, sub influenţa celor mai nocive modele cu putinţă. Încetul cu încetul, ideea libertăţii, care e înăscută în psihicul uman, e înlocuită cu tot felul de cretinisme de care copilul, despre care se presupune că nu are o conştiinţă prea dezvoltată, s-ar ruşina, poate, dar omul matur, nu.

Nu credeţi? Uite, luaţi şapte sau zece copii de trei, patru sau cinci ani, şi puneţi-i împreună, veţi vedea că, în timp foarte scurt, vor găsi o cale de comunicare şi se vor juca în mod minunat împreună. Nu va conta nici faptul că unul e român, altul neamţ, altul ţigan şi altul mai ştiu ceu ce, nici că unul e „creştin”, altul „iudaist”, unul „musulman” şi altul „fără religie”. Nici măcar faptul că unul are un defect fizic sau intelectual destul de pronunţat, mai pe româneşte că e „handicapat”, nu-i va îndepărta pe unul de altul. Ce facem, în schimb, noi, maturii? Ha, ha, ne-am mânca unul pe altul, nu doar când suntem aşa de diferiţi, ci chiar şi atunci când suntem fraţi. Mai ales atunci. De ce? Din cauza „educaţiei”, fireşte. Din care cea religioasă este, desigur, foarte importantă ....

Când femeile unei ţări se simt, într-o proporţie covârşitoare, „religioase”, vitorul acelei ţări e pecetluit. Lăsaţi prostiile, fetelor, începeţi să trăiţi! Şi daţi-le voie copiilor voştri să facă la fel!

joi, 8 septembrie 2011

O zi altfel

2
Să presupunem că am luat contact cu o civilizaţie extraterestră, mult mai avansată, din toate punctele de vedere. Iar trimisul lor ne-ar transmite nouă, pământenilor, un mesaj cam în genul ăsta:
V-am studiat, în tăcere, vreme destul de îndelungată, şi am ajuns la concluzia că voi, pământenii, sunteţi o specie extrem de înapoiată şi, pe de-asupra, sunteţi măcinaţi de tot felul de vicii şi boli pe care le-aţi putea răspândi în toată confederaţia noastră intergalactică, în caz că am dezvolta un contact mai strâns. De aceea, credem că vom fi nevoiţi să vă distrugem.
Pe de altă parte, aveţi o capacitate extraordinară de a vă adapta, de a învăţa, şi de a evolua, ceea ce poate fi extrem de util şi benefic pentru toţi. De aceea, nu excludem nici varianta unei coexistenţe paşnice şi reciproc avantajoase. Voi alegeţi, iată ce aveţi de făcut: din câte am văzut, fiecare dintre voi are un viciu, o dependenţă sau o altă problemă de altă natură, o problemă care îi afectează, în mod evident, calitatea vieţii, dar la care nu poate renunţa. Sau nu vrea. Sau nu ştie. Unii sunt mânioşi, şi mânia le scurtează viaţa şi îi face să ia decizii greşite, alţii nu se pot hotărî, şi asta îi face să piardă oportunităţi importante, unii se trezesc prea târziu, şi de asta nu pot admira răsăritul soarelui, alţii nu pot adormi, şi asta îi oboseşte şi îi face neproductivi. Sunt mulţi care invidiază, iar asta îi împiedică să se concentreze asupra potenţialului propriu, unii sunt foarte grăbiţi, iar asta îi face să piardă foarte mult timp.Şi aşa mai departe. Mă rog, fiecare pământean are un viciu de acest fel, un defect, majoritatea au cu sutele, dar unul e, desigur, cel mai mare, cu consecinţele cele mai importante. Voi, pământenii, trebuie să faceţi următoarele: să vă identificaţi singuri propriul defect şi, apoi, o zi, să renunţaţi la el. Dacă sunteţi, de regulă, mânioşi, să fiţi, pentru o zi, extrem de calmi şi binevoitori, dacă invidiaţi, să iubiţi şi să ajutaţi, dacă nu puteţi dormi, să dormiţi, dacă vă e greu, să vă fie uşor, dacă nu puteţi, să puteţi, şi aşa mai departe. Asta trebuie să faceţi, şi numai o zi! Pe urmă, faceţi ce vreţi. Mai e ceva: vor fi, fireşte, şi dintre cei care nu vor dori, sau nu vor putea, sau nu vor şti. Vor fi dintre acei care nu vor renunţa, sub nicio formă, la viciul lor. Dar, e important ca o majoritate să facă, totuşi, asta. Să renunţe, pentru o zi, la cel mai important viciu.
Încă o dată: dacă majoritatea, adică jumătate plus unu dintre oameni fac asta, planeta este salvată. Dacă, însă, asta nu se întâmplă, dacă jumătate sau mai mulţi dintre oameni rămân, pe vecie, prizonierii viciilor, ai limitărilor de orice fel, ai unui caracter imperfect, atunci planeta e pierdută. Va fi distrusă, şi odată cu asta, vor pieri şi cei care vor fi reuşit să treacă proba.
Ei bine, tu ce ai face? Ai renunţa, pentru o zi, la cel mai puternic viciu al tău pentru a pune umărul la salvarea planetei, sau nu?



Şi, în caz că ai răspuns „da” la prima întrebare, ce te împiedică să faci asta chiar acum?

O zi bună să ai!

Cum să vrei totul şi să nu ai nimic - o alternativă mai simplă

0
Mi s-a părut interesant acest articol despre psihologia poporului român.

Spun unii că am fi unul din cele mai nefericite popoare de pe planetă, şi cred că aşa este. Eu sunt puţin diferită, dar, uitându-mă în jurul meu văd foarte multă nefericire. Care sunt motivele acestei nefericiri?

Unii sunt nefericiţi din cauza problemelor financiare, alţii din cauza relaţiilor proaste. O altă categorie are probleme de sănătate, iar alţii suferă din cauza perspectivelor proaste, a absenţei „oricărui viitor”.

Nimic mai fals! Adică?

Adică, avem probleme fiindcă suntem nefericiţi, şi nu invers. Nefericirea e doar un gând, nimic mai mult. Un gând pe care putem să-l controlăm cum vrem ... dacă vrem.

Pe de altă parte, acţiunile noastre sunt determinate de gândurile noastre. Dacă avem gânduri proaste, vom acţiona prost, iar asta va întări gândurile noastre proaste.

Fericirea e o stare specială, deosebită. Ea are caracteristici fizice: masă – e uşoară, extrem de uşoară, „pluteşte”; temperatură – e caldă, dar nu excesiv, e o căldură foarte plăcută; dimensiuni – e uriaşă, de nemărat; culoare – e, în primul rând, luminoasă, strălucitoare, dar nu orbitoare, albă sau galbenă, etc. Are, de asemenea, caracteristici spirituale: fericirea nu e „chioară”, precum dragostea, dimpotrivă, e o stare de hiperconştienţă. Dar, fericirea e rară, şi trebuie o anumită educaţie pentru a o atinge; eu cred că majoritatea oamenilor, de fapt, nici nu au atins vreodată această stare, pentru că, ori de câte ori vorbesc cu cineva despre experienţele mele în legătură cu fericirea, sunt privită puţintel cam chirâş. Fiind necunoscută pentru cei mai mulţi, aceştia confundă fericirea cu orice altceva, cum ar fi: moleşeala de după o masă copioasă, satisfacţia de după o partidă de sex de calitate, bucuria câştigării unui concurs, sau, pur şi simplu, infatuarea percepută ca împăcare cu sine, şi aşa mai departe. În mod clar, niciuna din aceste stări nu este fericire, dar, pe de altă parte, oricare dintre ele este diferită de nefericire şi preferabilă ei.

Preferabilă?! Haida-de, aşa credem noi, spunem că nu vrem să suferim, să fim nefericiţi, dar, în realitate, facem tot ce putem pentru a ne otrăvi viaţa, pentru a suferi cât mai mult. Probabil că asta vrem, în subconştient. Să suferim, să fim nefericite, să fim deprimate!

Patru decenii ne-au trebuit pentru a deveni de două ori mai depresive! Mult, mult prea mult. Se vede că nu ştim ce să facem pentru asta.

Să ne dorim totul? E o idee ... Dar trebuie să ai imaginaţie bogată. De unde să-mi doresc eu un elefant roz, dacă eu nu pot să-mi imaginez aşa ceva? Trebuie multă inteligenţă pentru asta, nu credeţi? E adevărat, femeile inteligente se deprimă mult mai uşor. Noi, astea, mai proaste, ce facem?

Eu vă ofer o metodă absolut infailibilă, şi extrem de facilă. Funcţionează perfect, şi nu trebuie să fiţi vreun Einstein cu fustă, nu, puteţi fi proasta satului, proasta-proastelor, funcţionează impecabil, fără greş. Este vorba de ură, învăţaţaţi să vă umpleţi sufletul de ură!

Da, de pe cine să urâţi?

La modul ideal, veţi ajunge să urâţi pe toată lumea, şi, în primul rând, propria persoană. Dar, asta e greu dintr-o dată. Trebuie să-ncepeţi de undeva. De unde?

Pentru început, faceţi ca toată lumea: urâţi-i pe cei care vă fac rău, sau pe cei care nu vă fac bine. E foarte uşor, dar şi efectele sunt minore. Cam toată lumea face asta, şi, bineînţeles, nu-i mare lucru. De obicei, nu vom reuşi să fim foarte nefericite atâta timp vom urî doar pe cei vrednici de ură. Nu uitaţi, trebuie să ajungeţi să-i urâţi pe toţi. Trebuie să mergeţi mai departe.

Mai departe: surprindeţi-vă prietenii cu farse de prost-gust, adresaţi-le vorbe grosolane, mitocăneşti, bârfiţi-i, veţi vedea că vor începe să vă urască, şi atunci vă va fi foarte uşor să-i urâţi. Faceţi acelaşi lucru şi cu necunoscuţii.

Şi dacă aceştia, prietenii, vor refuza să vă urască, în ciuda tuturor farselor dumneavoastră? Ei, atunci înseamnă că se simt superiori, că vă sfidează, urâţi-i pentru asta!
 
Repetăm, ca să nu uităm: faceţi rău oricui, oricând! Şi nu uitaţi să-i urâţi pe toţi cei cărora le faceţi rău!

Binele nu există, binele e o prostie! Urâţi-i din tot sufletul, pe cei care vă fac bine! De fapt, ce bine vă fac? Credeţi că pe ei îi intereseazăde binele dumneavoastră? Aiurea! Pe ei îi interesează, de fapt, să-şi hrănească orgoliul. Ceva în genul: sunt marele doctor X şi am mai salvat pe cineva de la moarte. O femeie care a încercat să se sinucidă ingerând un tub întreg de somnifere. Ce grozav sunt! Când vă treziţi, spuneţi-i câteva „de dulce”, să vă ţină minte. Dacă vă trimite la balamuc, cu atât mai bine, acolo puteţi dobândi un rafinament deosebit în exersarea sentimentului de ură.

Când aţi învăţat să-i urâţi pe toţi cei care vă fac rău, pe toţi cei cărora le faceţi dumneavoastră rău, pe cei care vă fac bine, pe cei care nu vă fac, pur şi simplu, nimic, pe cei pe care îi cunoaşteţi, dar şi pe cei pe care nu îi cunoaşteţi, atunci sunteţi, deja, foarte-foarte aproape de a vă urî pe dumneavoastră însevă. Sau deja o faceţi? Eu cred că da.
Şi, dacă aţi reuşit să faceţi asta, sigur sunteţi o depresivă.

luni, 5 septembrie 2011

Suferinţa ne face mai buni?

2
Eu nu cred asta. Eu nu cred că suferinţa e bună şi nu cred că ne face mai buni. Şi, în mod clar, suferinţa nu este plăcută.


Eu cred că această idee absurdă nu e doar un mit romantic, ci şi o chestie de propagandă politică. Vă facem să suferiţi, dar veţi fi mai buni, deci vă facem un bine.

Spuneam că suferinţa nu este plăcută? Ba da, este. Suferinţa altora poate fi foarte plăcută.

De ce? De ce ne place suferinţa altora? Sau: când ne place suferinţa altora?

Atunci când suferim şi noi. Când noi înşine nu suferim, nu vrem să sufere nici alţii. Dar, când suferim, când urlăm de durere, ne dorim, poate, ca toţi să sufere după cum suferim şi noi.

Nu, suferinţa nu ne face, cu siguranţă, mai buni. Ne poate face mai conştienţi, mai receptivi, dar nu mai buni. Ni se poate întâmpla, de exemplu, să avem un accident minor şi să ajungem în spital, iar acolo să întâlnim oameni cu suferinţe majore, pe care să dorim să-i ajutăm ... şi chiar să-i ajutăm. Am devenit mai buni? Nu ştiu, poate mai receptivi, mai atenţi, mai conştienţi. Suntem la fel ca înainte, numai că atunci nu vedeam suferinţa, ea era acolo, dar noi n-o vedeam.

Acesta e, însă, un caz fericit. De regulă, suferinţa ne face mai răi. Mai ales, atunci când e definitivă.

Dar, oare, suferinţa e inevitabilă? Eu cred că nu. Mi-a fost necesară multă suferinţă pentru a înţelege asta. Mai de mult, confundam suferinţa cu durerea. Ei bine, nu sunt acelaşi lucru. Cineva, sau ceva, poate să-ţi producă durere, oricine sau orice poate s-o facă, dar cu suferinţa e altceva, e o alegere.

Când eşti trădată – cine nu a fost trădată, măcar o dată? – simţi, desigur, durere, dar nu neapărat şi suferinţă. Uneori te poţi simţi eliberată sau chiar ... aproape fericită. Nu e ciudat? Să te doară, dar să fii fericită?

Eu am ales să elimin suferinţa ... şi e bine aşa. Deşi, unii sunt de părere că sunt cam nesimţită ... sau ... nu-ştiu-cum. O spun în spatele meu, uneori chiar în faţă. Mă doare, dar nu sufăr. Sper doar să le treacă mânia, uneori se întâmplă, alteori nu.

Mânia şi suferinţa sunt cam acelaşi lucru. Când cineva e mânios, eu ştiu că suferă. De multe ori mă doare, dar nu sufăr.

Nu-i chiar uşor să renunţi la suferinţa proprie, mai ales atunci când te-ai deprins cu ea. În primele zile e aşa ... cred că e ca atunci când te laşi de fumat. Dar, apoi e foarte bine.

Voi nu vreţi să renunţaţi la suferinţă? Pentru că eu, oricât aş vrea, nu pot să renunţ decât la propria mea suferinţă, nicidecum la a voastră. Ce ziceţi, încercaţi?

duminică, 4 septembrie 2011

Ăsta da, examen de maturitate

0

luni, 29 august 2011

Vă place Skittles?

2

Promovare - colaborare

2
Ai un blog sau un site, şi vrei mai mulţi vizitatori, ai o afacere şi vrei să ştie cât mai mulţi oameni despre ea? Te ocupi de organizarea de evenimente, concursuri, sau, pur şi simplu, vrei să comunici ceva unui număr cât mai mare de oameni? Atunci eu te pot ajuta. Cum?

În mai multe moduri. Pot scrie un review cât mai detaliat depre produsul/afacerea ta, pot pune un link sau mai multe spre blogul tău, te pot trece în blogroll, şi aşa mai departe. Sau, propune tu o altă formă de colaborare.
Cât te costă? Depinde de circumstanţe. Dacă blogul tău este foarte interesant, ai o mulţime de vizitatori, etc., probabil propunerea mea nu te va interesa. Dacă însă, nu te afli în această situaţie, atunci va trebui să-mi oferi un serviciu similar. Similar, nu identic. De exemplu, să pui un link către blogul meu. Nu, nu e nevoie ca la fiecare referinţe a mea să pui şi tu o referinţă, dar, totuşi, după vreo zece linkuri ale mele s-ar cuveni să dai un semn de viaţă. În situaţii speciale, da, fac şi voluntariat, dar numai pentru cauze în care cred. Voluntariatul e una, exploatarea e alta.

Ca idee, am două blogrolluri. În cel dintâi sunt blogurile pe care le urmăresc cu foarte mare atenţie. E ceea ce citesc eu. Pentru a ajunge acolo trebuie doar să scrii frecvent şi eu să consider articolele tale ca fiind foarte bune. Nu e vorba de nicio reciprocitate.

Dar, eu consider că referinţele sunt mult mai importante decât blogrollul, fie şi prin faptul că sunt mult mai dinamice. De aceea, voi utiliza preponderent referinţa.

Am văzut că unii blogeri „de renume” – nu dau nume - scriu, sau mai degrabă însăilează un post de vreo câteva rânduri, şi apoi spun: „citiţi şi”, şi pun vreo 20-30 de referinţe. E o şmecherie ieftină, care, însă îi ajută, se pare, destul de mult să ajungă undeva destul de „sus”. Cu riscul de a rămâne veşnic „jos”, eu nu voi face niciodată aşa ceva. Voi scrie doar posturi cu o anumită temă, sau chiar dedicate, şi voi pune referinţe spre posturi cu tematică înrudită.

Pentru orice propunere, comentează această postare. Sau, îmi poţi scrie pe adresa de mail secretelecristinei@gmail.com. Cu condiţia să nu faci spam, fireşte.

joi, 25 august 2011

Secretele unei zile caniculare

0
Azi a fost o zi cu adevărat caniculară, probabil ultima din acest an. Prilej de inspiraţie pentru a spune câteva lucruri despre transpiraţie.

Transpiraţia este procesul prin care organismul elimină anumite substanţe, prin intermediul glandelor sudoripare. Există două tipuri de glande sudoripare, şi anume: 
1. Glandele sudoripare ecrine: există aproximativ trei milioane de astfel de glande, loclizate aproape pe tot corpul, cu excepţia labiilor mici şi a clitorisului, respectiv a glandului penian, la bărbaţi.
2. Glandele sudoripare apocrine, în număr mult mai mic şi localizate, în special, la nivelul subraţului (axila), în jurul sfârcurilor şi al anusului. Sunt mai mari decât glandele ecrine şi, în interiorul canalului lor excretor conţin foliculi piloşi (adică rădăcini de fire de păr).
Cele două tipuri de glande sudoripare au roluri şi funcţionalităţi diferite.

Astfel, ecrinele au un rol fundamental în homeotermie, homeostazie şi, astfel, în supravieţuirea organismului în condiţii extreme. De asemenea, sunt responsabile de hidratarea pielii şi au un important rol imunologic.

Sudoarea secretată de glandele sudoripare ecrine este compusă din 99% apă şi din diverşi electroliţi, între care clorura de sodiu (sau sarea de bucătărie, care dă şi gustul specific al transpiraţiei corporale) şi, în mai mică măsură, din ioni de potasiu, calciu şi magneziu. Într-o proporţie aproape infimă găsim în transpiraţia corporală diverşi compuşi organici, precum acidul lactic (cu gust acrişor şi miros suportabil, prezent, în cantităţi mari, în laptele acru), precum şi acid acetic (tot una cu oţetul alimentar), acid propionic, butiric şi acid uric (urme). Dintre toate aceste substanţe, singur acidul uric (ureea) poate fi considerat a avea un miros respingător, dar concentraţia sa este absolut neglijabilă. În alte cuvinte, transpiraţia corporală nu miroase! Asta în condiţii normale, bineînţeles.

PH-ul transpiraţiei corporale este unul acid (3,8-6,5), şi are un rol important în inhibarea reproducerii unor bacterii.

În cazul apocrinelor, situaţia este fundamental diferită. Astfel, transpiraţia ecrină conţine o cantitate destul de mare de molecule organice (lipide şi proteine), care, prin descompunere, dau mirosul specific de transpiraţie. Prin transpiraţia apocrină sunt eliminate, de asemenea, nenumărate toxine.

Este interesant de reţinut că apocrinele încep să funcţioneze abia la vârsta pubertăţii. De aceea, oricât de mult ar transpira un copil, şi oricât ar fi de nespălat, el nu va mirosi niciodată atât de rău ca un adult.

Funcţionarea normală a glandelor sudoripare este extrem de utilă şi necesară. În acelaşi timp, transpiraţia rău mirositoare este un adevărat handicap social. Cum luptăm împotriva transpiraţiei rău mirositoare?

Reamintesc, încă o dată, că transpiraţia corporală proaspătă nu miroase! Miros hainele, şi miroase transpiraţia stătută. Ce e de făcut pentru îndepărtarea mirosului neplăcut al transpiraţiei?

De bază este igiena personală atentă, evitarea temperaturilor extreme (dacă se poate), hainele curate şi corespunzătoare (subţiri, lejere, din materiale uşoare, de evitat cele mulate pe corp, groase, supraelasticele, tot ceea ce nu lasă pielea să respire), hidratarea suficientă – e vorba de apă mineralizată, ceaiuri, etc. în niciun caz de sucuri cu adaos de zahăr sau/şi conservanţi, dieta lejeră, fără sau cu cantităţi cât mai mici de cafea, tutun, alcool, mâncăruri picante, grăsimi, dar, în schimb, cu fructe proaspete din belşug ... şi multe altele. În niciun caz nu încercaţi să împiedicaţi pielea să respire şi, implicit, să transpire!

Pielea noastră nu transpiră fără niciun rost, de aceea înlăturarea excesului de transpiraţie nu ne va face să transpirăm mai puţin, dimpotrivă. Astfel, evaporarea transpiraţiei este foarte importantă pentru homeotermie, şi, de asemenea, pentru hidratarea pielii.

Cel mai obişnuit mod în care putem îndepărta excesul de transpiraţie, păstrând hidratarea pielii şi răcorindu-ne, în acelaşi timp, este să facem un duş. Într-o zi sunt permise maximum cinci duşuri, chiar dacă este necesar să suportăm temperaturi de 50°C, altfel, riscăm să îndepărtăm de tot transpiraţia şi, astfel, să „zăpăcim” de tot epiderma. Temperatura apei trebuie să fie normală: 24-30°C. Duşurile fierbinţi nu au nicio utilitate. Şi, important: săpunul nu este necesar, sau nu trebuie exagerat. Cu cât vom folosi mai mult săpunul, cu atât mai mult ne vom usca pielea, deci va fi nevoie de a transpira mai mult pentru a o rehidrata. Sigur, sunt săpunuri hidratante, dar acelea au alte efecte de care nu am dori să ştim.

Sigur, putem merge la saună, dar sauna e cu totul altceva decât un duş fierbinte. Sauna este, în esenţă, o modalitatea de detoxifiere a organismului prin stimularea transpiraţiei ... e altceva. După un duş fierbinte vom avea, poate, o senzaţie de răcorire, dar este vorba de o senzaţie aparentă. După câteva minute, vom transpira la fel de mult. În schimb, dacă duşul e mai rece, nu e nicio problemă. Nu trebuie să ne fie frică de faptul că ne-am putea îmbolnăvi: bolile au cu totul alte cauze decât contactul cu apa rece. Totuşi, cei suferinzi de inimă, ar trebui să evite contactul brusc cu apa foarte rece.

Esenţial este să nu uitaţi de ce facem, de fapt, duş: pentru a elimina surplusul de transpiraţie. Duşul poate să fie foarte scurt, dacă dorim, îl putem face şi mai lung, dar nu e de niciun folos. Pentru a înlătura surplusul de transpiraţie, 3 minute sunt arhisuficiente.

Gel de duş: nu, in nicio împrejurare. Sau, foarte-foarte rar, dacă-i musai (nu văd de ce ar fi). Chiar dacă miroase foarte bine (cu atât mai mult), chiar dacă e compus din nu ştiu cât la sută cremă hidratantă sau emolientă, chiar dacă are efect anti-îmbătrânire sau anticelulită, sau mai ştiu eu ce prostii! Nu există aşa ceva, iar extractul de nămol de la Marea Moartă nu serveşte la nimic! Gelurile de duş inhibă, în general, activitatea glandelor sudoripare, iar scopul nu este de a le împiedica să funcţioneze, ci doar de a elimina excesul de transpiraţie.

Săpunurile: da, cu moderaţie. Dacă ne putem lipsi de ele, e foarte bine. Ar trebui folosite doar pentru îndepărtarea murdăriei şi transpiraţiei în exces. Săpunurile, chiar şi cele cosmetice, sunt produse foarte puternice, care distrug şi îmbătrânesc pielea, în loc s-o protejeze. Folosiţi-le cu zgârcenie, numai dacă e neapărată nevoie şi preferaţi săpunurile cât mai simple, chiar de casă, dacă se poate. Vă temeţi că săpunul de casă „pute”? Vă înşelaţi, nimic nu miroase mai bine decât pielea proaspăt spălată. Chiar cu săpun de casă (mai ales). Şi reţineţi: săpunul nu există, ca atare, în natură, el este o invenţie umană, şi, prin urmare, nu este esenţial vieţii.

Pentru igiena părţilor intime, folosirea a tot felul de produse cosmetice e cea mai mare prostie, chiar şi săpunul obişnuit este mult prea mult. Spălaţi uşor cu apă rece sau călduţă, şi gata! Există, în acele zone, o floră specifică, ce ar putea fi deranjată de orice acţiune mai energică, deschizând astfel poarta a tot felul de infecţii. Şi, nu, cauza bolilor ovarelor sau a infecţiilor urinare nu este niciodată spălarea cu apă rece, chiar foarte rece, a zonelor intime.

Nu altfel trebuie îngrijite şi celelalte zone cu glande apocrine. Pentru subbraţ, şi nu numai, folosim deseori diferite produse cosmetice, numite generic deodorante. Este o greşeală! Clătirea cu apă rece sau călduţă şi, eventual, cu puţin, foarte puţin săpun, e mult mai bună decât orice deodorant!

De fapt, ar trebui să ştim ce aşa-numitele deodorante sunt de două feluri: deodorante şi antiperspirante! Ca idee, deodorantele sunt nişte parfumuri cu efect destul de limitat. Se suprapun peste mirosul greu al transpiraţiei şi îl îndulcesc oarecum. Antiperspirantele, în schimb, limitează sau elimină transpiraţia. Ele formează, pur şi simplu, o peliculă care astupă orificiul glandei sudoripare. Ce se întâmplă într-o astfel de situaţie? Nenumăratele toxine nu se mai elimină, pur şi simplu, ele rămân în organism, şi, prin intermediul sistemului limfatic, sunt purtate în întreg organismul, provocând consecinţe din cele mai neplăcute, între care cancerul e doar una dintre ele. Nu e de mirare că, în condiţiile adoptării unui stil de viaţă „modern”, „igienic”, de către un număr din ce în ce mai mare de femei, incidenţa unor forme de cancer precum cel de sân sau de col uterin, au explodat, pur şi simplu, dar aceste forme de cancer au, cel mai adesea, legătură cu modul în care femeia respectivă a ştiut să păstreze „igiena” în zonele apropiate.

La bărbaţi, există cazuri similare de cancer (centrate pe organele bărbăteşti, evident), dar incidenţa lor este mai mică din două motive: o dată că bărbaţii nu sunt atât de înclinaţi să folosească tot felul de produse cosmetice – majoritatea bărbaţilor nu sunt metrosexuali, şi bine fac – şi al doilea, înrudit cu primul, este acela că bărbaţii îşi rad mai rar axilele şi pulverizează deodorantul, în general, pe păr, şi nu direct pe piele.

Circulă, de ceva timp, o reclamă la un antiperspirant, n-o să-i dau numele, dar ştiţi dumneavoastră despre ce este vorba, care este, zice-se, rezistent la acţiunea apei. Una la mână: mi se pare o bazaconie, dacă e aşa rezistent la apă, cum scap de porcăria aia dacă mă răzgândesc, în timpul acelui interval de aşa-zisă protecţie? A doua la mână, vă daţi seama ce e sub acest antiperspirant atât de etanş? Bine, eu nu cred că există un astfel de antiperspirant rezistent la apă, dar, dacă ar exista, i-aţi putea spune pe nume: boală la purtător.

Încă un lucru: de mii de ani, practic dintotdeuna, poeţii, filosofii, şi tot felul de şarlatani, s-au străduit să dezlege misterul „eternului feminin”. De ce sunt, adică, bărbaţii, atraşi de femei.


Ei, de ce credeţi?

Sigur, putem să delirăm cât vrem, dar adevărul e, pe cât de frust, pe atât de tulburător: din aceleaşi motive din care sunt atraşi câinii de căţele: din cauza feromonilor.

Pentru a explica de ce se întâmplă acest lucru ar trebui să fac o digresiune mult prea mare. Sigur, oamenii sunt atraşi unii de alţii şi de alte aspecte, dar, până la urmă, de bază sunt tot feromonii.

Feromonii sunt produşi şi eliminaţi de glandele apocrine. Feromonii sunt „markerul sexual” al oricărui bărbat şi al oricărei femei.

Ei bine, prin utilizarea deodorantelor şi antiperspirantelor nu se face altceva decât se omoară secreţia de feromoni! Adică, ne fac mai puţin atractive, mai puţin interesante ...

Există mărturii celebre, documente interesante, tulburătoare scrisori de dragoste ... căutaţi-le pe net, dacă sunteţi interesate, uite, eu vă dau doar un link, acesta. Oamenii ştiau mai multe înainte, şi nu se sfiau s-o mărturisească. Ei, nu mai lungesc articolul, că nu are rost. 

A, da, era să uit ... bromhidroza, ce facem cu bromhidroza?

Da, bromhidroza e o problemă, chiar e o problemă. Pentru cine nu ştie, e vorba de transpiraţia cu miros fetid, eliminată de glandele apocrine. Ei, ce e de făcut în cazul bromhidrozei?

Frecvent, una din cauzele bromhidrozei este chiar „excesul de igienă”, folosirea fără discernământ, a antiperspirantelor pe bază de ioni de aluminiu (puternic cancerigeni), a diferitelor produse cosmetice sau medicale etc. O altă cauză este cea internă, şi, de aceea, opinia unui endocrinolog este indispensabilă. De regulă, acesta va recomanda schimbarea drastică a stilului de viaţă, eliminarea sau reducerea consumului de cafea, tutun, alcool, modificarea obiceiurilor culinare etc. De multe ori, bromhidroza poate avea şi o cauză psihică, de aceea suportul unui psiholog poate avea efecte benefice. Folosirea, fără discernământ, a unor produse de curăţare a pielii, de eliminare a transpiraţiei, a unor antiperspirante încă şi mai puternice, poate avea efecte devastatoare. Eu nu recomand folosirea nici măcar a bicarbonatului, singurul remediu extern pe care le sugerez fiind apa, asociată, din când în când, în mod rezonabil, cu săpunul, preferabil de casă. Orice altceva poate avea, şi va avea, efecte adverse.

Oricum, în mod categoric, bromhidroza nu este o problemă cometică, ea nu va putea fi rezolvată niciodată de cosmeticieni. În cazul în care consideraţi că aveţi o transpiraţie prea abundentă sau mult prea neplăcut mirositoare, mergeţi neîntârziat la medic, e, probabil, o problemă de competenţa endocrinologului sau/şi a psihologului. Doar medicul vă va putea face recomandările adecvate cazului dumneavoastră.

marți, 23 august 2011

O picătură de ViaGra

0
Doar Vera Brejneva:







vineri, 19 august 2011

Concurs Flormar

0
Pe unul din blogurile care conţin (sau conţineau) un link către mine, e vorba de flormar-brasov, am găsit câteva amănunte despre un concurs interesant, ale cărui premii sunt un fard matte mono eye shadow M10, un gloss long wearing L401 şi un rimel X10 sculpting mascara.

Până la a citi acest anunţ, nu ştiam mai nimic despre firma Flormar. Acum ştiu câte ceva, se pare că este vorba de o firmă italiană, înfiinţată la Milano, în 1970, dar care şi-a mutat integral producţia în Turcia, începând cu 1986. A început ca o companie specializată în lacuri de unghii, iar astăzi oferă, pe lângă nenumărate lacuri de unghii, în diferite nuanţe, şi diverse alte produse cosmetice, printre care: fonduri de ten, pudre, fard pentru ochi, rimel, rujuri etc. 

Mda …

La ora actuală, Flormar reprezintă cel mai cunoscut brand de produse cosmetice din Turcia … ok. Exporturile au început în anul 1998 (?!), iar în prezent produsele Flormar sunt binecunoscute în 75 de ţări de pe 4 continente. Ele reprezintă cca. 60% din producţia totală. 

În România, firma dispune de magazine specializate în Bucureşti, Bacău, Braşov, Cluj-Napoca, Constanţa, Iaşi, Oradea, Ploieşti, Suceava şi Sibiu. Lipsesc, după cum se vede, oraşe şi zone precum Galaţi-Brăila, Timişoara-Arad, Craiova, şi altele, dar, probabil, în curând, acest lucru va fi remediat.
  

Nimic din ceea ce scrie mai sus (sunt date preluate de pe situl firmei) nu mă entuziasmează cu adevărat. Probabil, sunt produse cu adevărat bune, cu un raport calitate/preţ excelent etc., dar asta nu mă motivează suficient să plec să le caut aiurea. Când vor ajunge „sub nasul meu”, voi vedea ce e de făcut. Până atunci, evident, nu m-aş supăra dacă aş avea posibilitatea să le testez ... gratuit. Iar dacă nu, nu.


Oricum, semnalez cititoarelor interesate existenţa acestor produse, cu menţiunea că eu însămi nu le-am testat. Aştept feed-back de la cele care au făcut, sau nu, acest lucru.

luni, 15 august 2011

Viaţa e cel mai minunat joc!

1


Da’ nu-i găsesc butonul de RESTART.